Cum mine și eu

La o cafea cu mine însumi
am stat și am sperat
să avem ce vorbi.
Despre frunze și flori,
vieți pierdute și leșuri zăcând.
Însă n-am vrut să-mi spun nimic
decât un bună! simplu, ruginit.
Și totuși am sperat, seri lungi
pierdute-n voalul întunecat
în care încet cafeaua s-a consumat,
că voi vorbi încet, răspicat și fără lacrimi.
Încet fața mi se înnegrea,
precum noaptea se arată atotstăpânitoare.
Și totuși, nimic nu se arăta,
tânjind în genunchi după
o minune revelatoare.
Nici eu nu mai eram ce-am fost.
Dar totuși știam,
că orice aș fi spus,
nu ar fi fost îndeajuns să mă vindec.
M-am resemnat, și am așteptat,
un colț de lumină salvatoare.
Încă o aștept, la acea masă
cu paharul gol și cafeaua
terminată.