infinitezimal ego

se scurge un prezent ireal pe alocuri,
alunecă molcom gândurile cioburi;
eu am fost, voi fi până în vecii mei
dar tu doar ești, erai, fusesei...
și nu mai sunt acum
exist în paralel cu viața mea:
echidistant,
o privesc ca pe o reacție în laborator:
analizez, notez, observ elemente.
aștept nereactiv, paralizat într-o eprubetă fără catalizator.
noi eram, noi am fi
noi nu vom fi fost niciodată
fantezie trăită crud în fata ochilor mei...
poate te-am pierdut,
poate m-am pierdut,
poate am pierdut...
cum te-aș fi putut pierde când nu mi-ai aparținut vreodată?
tu doar pentru tine,soarele; eu,Icar.
egoism și exuberanța, agonie și extaz.
mă înec în spațiu, gaz; mă sufoc
în propria mea ființă și vreau...
vreau să exist din nou.
căci acum nu mai sunt,
mă aflu departe, de lume, de tine ,de noi,
de ne-noi.
strălucește și acum egoul tău, disc solar
lumina prea albă, prea nimicitoare
eu am fost azbast, am ars până la ceruri
în flăcări aprinse de lacrimi vărsate-n zadar
și vreau, vreau, vreau...
se varsă sânge pe altar.
demoni străpunși de lumina mor;
din nouri coboară îngeri în cor,
și crapă colivia de sticlă
și se ridică,
ca din racla eului meu,
voi fi din nou eu
poate mâine...