Descântec pentru oxymoron

Vreau să amorțesc,
din vis să nu mă mai trezesc.
Viaţa-mi zici că-i inconvenienţă
atunci când nu am parte de simpla ta prezenţă.
Ești ca un antidepresiv,
ușor nociv.
Mintea-mi implacabilă
mă sufocă-n anxietate.
Vreau să orbesc,
să nu mai văd durerea.
Vreau să-mi dau drumul
și să mă jertfesc
pentru acea pereche de nestemate,
desprinse din cer,
ce suferă în tăcerea haotică;
ce se scufundă în lumina abisală;
ce simte duerea colosală.
Ești monomaniac,
la fel ca mine;
ne completăm ca două celule
pierdute-n orgasmul patologic.
Mă-ndop cu Xanax
în speranţa că nu o să mai simt nimic.
Odată cu contactul vizual,
dorinţa e ca o pupilă dilatată.
Un mozaic constituit din raţionamente,
din silogisme;
un mozaic haotic
vibrează prin prisma cugetului,
în absolut,
ca o sintaxă oxymoron.
Parcă totu-i un vis,
un rezultat a unor molecule din realitate,
transpuse-n oglindă,
de parcă dintr-o dată destinu-mi arată abnegaţie,
spiritualizându-mă ascentral;
de parcă dintr-o data destinu-mi, ca un miraj, mă vindecă.
Ah, dar destinu-i doar o stratagemă,
îţi pune beţe-n roate fix când lumea ţi-e mai dragă!
Aştept un cataclism,
căci inima mi-e cangrenată,
în dureri crispată…
De-ar fi trupu-mi steril,
lipsit de grai sentimental, morbid.
Of, sufletu-mi zici că-i linţoliu!
Tu rămâi tot ambiguu…
Totul e-n crescendo,
inexorabil,
allegro,
doar în mintea-mi febrilă…
Mâini reci,
suflet cald,
aşa eşti tu: plin de amar
şi plin de mister.
Eşti divin,
anost nici măcar puţin.
Când te privesc,
ochii tăi, dulci oceane,
sfâşie totul din mine.
M-ai lăsat fără scrupule
şi te doresc,
Zeitate ce eşti!...