Vanitatea, moștenire între generații

De ce tind anumite generații să defăimeze acest prezent
Și tot ce-i nou, ce reprezintă el?
Nesimțitori slăvesc în amăgire
O utopică perioadă din trecut.
Ce îi orbește, oare, în a lor gândire
Încât distorsionează realitatea drastic de mult?

Deschide ochii, deci, acum, naivule,
Nu mai râvni la amintirile care
Își au proveniența în închipuire,
Căci asta-i problema percepției tale:
Diferența care apare între faptul trăit și ce rămâne!
Și nu vrei, nu știi, nu ai în minte -
Distanța anulează tot-,
Ce-a fost dezagreabil ajunge șters fără de urme,
Poetizați o epocă atribuindu-i alte realități.

Nu întelegeți, criticați, reduceți la tăcere
Tot ce vă aduce a necunoscut.
Ființe primitive rămâneți în gândire
Cu șabloanele voastre depășite de mult!

Durerea noastră o considerați puerilă,
Tăcerea un act de sfidare!
Vina e a noastră, voi sunteți simple victime
Ale unei generații impertinent de cutezătoare!

Reproșul e imnul generației voastre,
Invocați idealuri apuse de mult.
Decența e principiul în conformitate cu care
Nu vârsta-i criteriul ce obligă respect,
Ci modul în care ar trebui fiecare
A îi trata pe toți cei din jur.

Înțelegerea, știm, e un pas mult prea mare,
Când etern știutori a cunoașterii toate vă percepeți a fi.
Renunțați, așadar, la iluzia convingerii care
Proclamă ,,experiența" drept justificare
A unei constante lacune privind bunul-simț.