recent am început să plâng licurici

în momente de tristețe adâncă
atunci când în orașul sufletului meu
se aglomerează norii fix sub soare
și-i blochează radiația de lumină
în acele momente inima mi se întunecă
și reflectă cu precizie vremea din oraș
iar atunci, fiindcă în sufletul meu
nu e loc de ploaie,
căci el însuși e mai mic decât o picătură,
atunci ochii-mi plâng,
varsă toate picăturile ce nu încap în sufletul meu,
într-o disperată încercare
de a-mi spăla petele de pe inimă,
cele ce nu lasă lumina să intre.

dar, de câteva zile, orașul s-a schimbat
când îl găsesc întunecat,
administrația nu-l mai spală cu apă și sare
ca s-aducă înapoi lumina
ci folosește picături de soare,
mici ființe zburătoare:
licurici.

așa că recent am început să plâng licurici:
creaturi zburdalnice ce se-ngrămădesc în mine
și-mi îneacă sufletul în lumină.
petele de pe inima mea se curăță de la sine
căci nu pot ține acest spectacol fabulos
închis în interior.

în aceste ultime zile, zâmbesc cu-adevărat
și mi se pare o mare nebunie
cum atâția ani am încercat să mă repar cu lacrimi,
să-mi spăl sufletul de întuneric
când tot ce trebuia să fac de fapt
era să nasc lumina-n interior.