Mărunt

Pierdută printre ore,deşi încă este noaptea întunecată,
Simt furia ploii com vibrează prin pereţi,
O frustrare neînţeleasă a lumii.
Începe ca o întrecere de nepierdut,apoi
   Capătă o intensitate adâncă şi o melancolie aparte.
Poate cerul doar îşi revarsă lacrimile demult ascunse prin inimile norilor,
Poate aparenţele înşeală,ca bolta luminoasă la amiază
Vântul se alătură în valsul amăgitor al sclipirilor de argint
   Şi se opreşte o clipă...
    Dar nu ne dezamăgeşte şi revine cu prospeţime
    Mai abitir ca niciodată,
    Însă noi înţelegem,iar ploaia se temperează
    Într-un singur murmur prelung al cristalelor
    Ce se prăbuşesc încet şi suav dintr-un vechi candelabru.

    Se simplifică totul prin uitarea totului şi pierdrea noţiunii timpului şi
    Se readuce ploaia la măiestria de a prelucra
    Perle ce şoptesc secrete şi răcoare pe pielea celui rătăcit
    În vraja acestui necunoscut,
    Sau nelămurire celui ce priveşte nepăsător pe fereastră,
    Cu gândul la soarele luminos sau la plecarea amânată.

    Oare,când ploaia s-a amestecat cu întunecimea nopţii,
    A creat durere prin rândul celor ce voiau să admire
    Stelele şi să adoarmă printre ele?
    Îi compătimesc căci somnul îmi este răpit
   De această dulce melodie.

   Oare,ploaia din noapte generează sentimente de deznădăjduire
Celui ce nu o poate înţelege?
   Cufundându-i ochii într-un abis de speranţe ce-l părăsesc
   Până când se va termina odată?
   
   Găsesc curios un fapt,
   Cum,deşi fereastra este închisă,tot aud pe cineva
   Ce nu vrea să mă lase să plec pe alte tărâmuri mai bune,
   Ci mă pune să contemplez moartea unor picături de stele
   Învăluite în stele,
Ce îşi spun povestea
De îndată ce se preling uşor de pe acoperişurile lumii.
   
   Iar prin toată această neînţelegere în care ne aflăm,
Descopăr cu mirare că ploaia s-a oprit.
Aş fi continuat sa conversez cu ea.
Te-ai gândit vreodată că picaturile de apă
Nu doresc decât să-şi cânte simfonia
   Pe acoperişurile noastre?