Și încă o clipă s-a pierdut

Odată cu răsăritul,
Raze de soare pătrund și acoperă cerul,
Întunericul nopții ușor se retrage,
Dispare, indică un nou început.
Iar ochi de copil urmăresc schimbarea,
Îndreptându-se uneori curioși spre ceasornic,
Căci ticăitul grăbit și lumina crescândă îi validează convingerea
Că timpul ne depășește-n viteză
Și iacătă: alt moment al vieții s-a pierdut.

<<De ce e trecutul mereu cel statornic,
Din amintiri risipite țesut?
De ce e viitorul imprevizibil,
În vise, speranțe, se pune chezaș pentru prezent?
De ce e prezentul atât de scurt,
Unic moment ce marchează ,,acum"?
De ce o clipă nu ține mai mult?>>

Aceasta privește uimită, iar, ceasul
Cântecul lui nu se mai face auzit
Și pare că a încremenit,
Naivă conchide atunci copila:
<<Îmi pare că timpul s-a oprit!>>

Deși numai o clipă a părut a trece,
În oglinda veche se ivește un trup de femeie,
Iar urme ale vremii nu i se văd înscrise-n piele,
O frântură de eternitate captivă-n efemer.
Din colț de-ncăpere veghează amorțit orologiul,
Bătrâna femeie îi contemplă tăcerea,
Iar spiritul ei i se alătură-n neclintire
În timp ce afară o ultimă rază de soare se stinge.

Și ceasul pornește din nou să îngâne morbidul său cântec,
Ecoul al vieților ce le-a condus spre sfârșit,
Căci scurtă-i măsura vieții și ține:
Cum ai clipit, s-a risip.