Nașterea

1.
Într-o noapte a început să plouă
Cu stele de diamant pe Calea Victoriei.
S-a iscat un tămbălău, o harababură.
Oamenii țipau , câinii schelălăiau,
Până și gândacii s-au ascuns în gaura
Tapetului din bucătărie.

2.
Pitică și schiloadă ca o petală de mușețel
Trece în grabă prin ploaie,
o fetiță mică,
cu părul de cristal.
Ea are ochii roșii,
și rochie roșie,
și fața roșie,
Și-un păr atât de lung
încât înghițea toate mașinile de pe Calea Victoriei.

3.
Pe-atunci locuiam la etajul patru
Din blocul cu patru etaje
Din interiorul pieptului acestei fetițe.
Nopțile erau zbuciumate,
Și zilele fără aer.
La fiecare respirație,
Se isca un cutremur,
Și blocul se prăbușea.

4.
Sub rochia de rășină,
Sub sfârcurile ce se întăresc de la frig,
Inima ei pompa un ciment cald,
Care ținea întreaga lume la un loc.
În pulpa cărnoasă avea un mecanism cu rotițe
Și de fiecare dată când pășea,
Se mai scurgea o secundă din viață.
Purta timpul la breloc,
și se distra jucându-se cu mingea
făcută din craniile morților dezgropați.

5.
În noaptea aceea, lumea era în haos.
Venea Apocalipsa.
Venea moartea.
Venea iubirea.
Se împreunau timpurile și cădea axa de pe portativul bocaportului american.
Fetița râdea. Era fericită. Aplauda din mâinile mici și reci
De zgură sulfatică.

6.
Își netezi rochița și privi spre cer.
Cerul era roșu și picura cu bitum din stele.
Fetița s-a urcat pe o stea
Și a cuprins în mâini Luna.
Lumea devenise roșie.
Cerul era roșu,
Și astfaltul pe care fugeau oamenii era roșu.
Oamenilor le picura mortar din gură
Iar din pământ creșteau țepușe din marmură
În care se înfigeau câinii dezorientați.

7.
Fetița a început să tremure.
A tremurat atât de tare, încât a scăpat Luna din mâini.
S-a auzit o bubuitură,
și pe loc lumea a devenit neagră.
Nu mai erau blocuri, utilaje, străzi, harnașamente, covrigării, guri de metrou,
Tramvaie, cărămizi, țigle, tuburi, oțeluri, sticle, liante, ateliere, scule,
Muște, gândaci, episcopi, profesori, clădiri de birouri, structuri economice.
Era doar haos.
Venise vremea învălmășelii, vremea îmbulzelii și a dragostei.
Se înfigeau oase în oase, dinți în dinți, carne în carne, mușchi în mușchi,
Toate în toate
Și nimic în tot.
Căci nimic e adevărul pur
Și toate celălalte sunt minciuni.

8.
Fetița zbură peste atelierele ITB,
peste cherhanalele din depoul Constanța,
peste Calea Victoriei ce era acum
Doar un morman de oase.
Din roșul rochiei ei
Picurau nori de lumină.
Era încă curajoasă, cu toate că în pieptul ei de cleștar
Picurase un strop de sânge
și vârfurile părului i se tociseră.
Era deasupra.
Era de neatins.
Încă orbitoare, încă atotputernică.
Levita spre nesfârșit și în urma ei lumea se destrăma.
Ajunse în fața Soarelui,
Care stătea pitit după caravana unor circari ambulanți.

9.
Soarele o privi cu mirare,
Și simți cum se dezintegrează.
Creierul îi sparse țeasta, dinții îi ieșiră din maxilar,
oasele îi străpungeau pielea, carnea i se măcina
din degete îi pocneau vasele de sânge
unghiile i se înegreau sub loviturile unor uși de lift
din piept îi ieșea o navă ce naviga prin sângele albastru
ce acum cuprindea întreg universul.
Îi ieșiră negi galbeni pe spinare,
un șuierat străpunse întreaga creație,
gândurile îi deveneau încețoașate
durerea îi devenea stare se spirit
și inteligența nemărginită.
Privi în jos și deodată se cutremură
„Ce sentiment ciudat am avut,
În care se făcea că omul le știe pe toate."
Galaxia se destrămă,
din coaste i-au ieșit aripi iliace,
Pe spinare i se arcuia un vierme gigant.
Îi crescu păr pe mâini, pe gât, pe față, pe spate, pe burtă,
Devenea o creatură de ipsos, un cadavru mișcător.
O privi înspăimântat pe fetița din fața lui și o rugă
Să-l scape de această povara.

10.
Dar fetița devenea neagră.
Din ce în ce mai neagră.
Rochia ei nu mai era roșie, și nici ochii strălucitori,
Devenea rece, ca un cub de gheață
Iar din piept se auzeau grohăituri.
Căzu în genunchi, peste mormintele unei lumi apuse
Și o cuprinse spaima.

11.
Venise vremea iubirii.
Venise Apocalipsa.
Fetița se apropie de Soare, care era acum un mic punct
Și o a patra ființă,
Ce nu era nici eu, nici tu, nici Soarele, nici fetița cu păr de diamant,
O a patra credință, un al patrulea gând,
se târî spre mormintele putrezite.
Atunci dragostea avu loc.

12.
Atunci dragostea avu loc
Și globul intră în trepidație
Apărură- de unde? Când? Din cine? - noi oase,
Noi forme, noi corpuri, calcule matematice și lirici eminesciene,
Cântece fără vers.
În toată această încețoșare se crăpă,
În cinci, în zece, în cincisprezece, în douăzeci, în douăzeci și cinci,
În treizeci și unu,
până deveni o stea de mare, o nălucă, un arici, un castor, o falangă cu păr,
un vers, o linie melodică, un zid, o bancă, un gândac, un vierme, o muscă,
o concepție sferică, un nou curent postmodern, o notă de trecere,
un ceas, minutele dintr-un cadran, o carte de matematică, proiectul agudului de a mai înfrunzi,
zâmbetul inconfundabil al profesoarei de română, toate literele dintr-un caiet,
toate bacteriile din corpul uman, fiecare gând ce îmi trece prin cap,
camera slab luminată în care scriu, scaunul și masa de lemn peste care stau înconvoiată,
extazul de neexplicat și fericirea, credința și speranța, conștiința că eu exist, sunt, și voi fi,
azi, mâine, și cel puțin poimâine, siguranța de a fi eu însumi,
creată din dragoste și ură,
din Apocalipsă și Renaștere,
căci dragoste este în toate,
și totul izvorăște din Dragoste.