Fotografie

Cândva, nu prea demult,
(Pare să fii trecut o veşnicie)
Am întâlnit un chip sfânt
Cu suflet arzând
De tinerețe, talent şi furie.

Era frumos precum un înger
Iar eu...ce era să fac?
Serios c-am încercat să cuget,
Dar n-am reuşit
Decât să il privesc şi să tac.

"Intoarce-ți capul doar puțin
Să-ți pot poza obrazul
Fin ca pânza de satin,
Să ştiu ce am să mângâi
Când îți voi afla necazul.

Să-ți pozez buzele calde
Sau chiar fierbinți, aş putea spune
Din petale roşii, mate,
Să le desenez mereu
Si să arăt desenu-n lume,

Iar cand voi fi-ntrebată:
"A cui e gura asta?", scuze.
Dar trebuie să spun că
Nu e doar o gură,
Ci sunt acele buze.

Întoarce-ți fața către mine,
În ochi priveşte-mă adânc
Până cand eu, cu ruşine,
Roşindu-mă în obraji tare,
Mă voi uita-n pământ.

Căci acel albastru este
Prea pătrunzător, se pare,
Precum o boltă-ntr-o poveste...
Iar eu tare mă tem
A mă îndrăgosti mai tare.

Dar am să ți-i pozez oricum,
Am să-ți pozez genele lungi
Chiar de nimic n-am să mai spun.
Pentru că ce să-i faci fricii?
Să incerci, cum poți, să o alungi."

Şi-am realizat, aşa, deodată,
Cum pur şi simplu mă holbam.
El, către mine, cu fața-nseninată
Zâmbea. Păi, poate gestul meu
Nu fusese aşa ciudat precum credeam.

Şi cum tot ce s-a întamplat
N-a fost nevroză, nici scleroză,
M-am decis, totuşi, să-ntreb:
"Dacă nu te superi,
Pot, te rog, să-ți fac o poză?"