Frescă

Frustarea zemoasă
îmi picură pe cerul gurii-
otravă delicioasă,
veșnic adversar al mierii.

Pe-un scripete mă tragi
riguros, în sus și-n jos:
sfoara îmi sărută pielea
până-mi ajunge la os.

Plăcerea vânătă-i
administrată atent
în genunchii zdrobiți,
scurși latent.

Trupul mi-ai ferecat
într-o crucificare eternă,
demnă de o renaștere
absolut modernă.

Ravagii sângerii,
cu un cui, an de an,
mi-ai pictat palmele
înscrise-n cercul vitruvian.

O, divină dramă!
Din exil, Luna ți-e spectator;
lacrimi oscilează
pe obrazu-i ars de dor.

Și-nchisă într-un castel
cu fluturi albi, ne-alină tainic
pe noi, inimi maidaneze
pierdute-n abisul jalnic.