Un tren, o cale și un,, eu"

E luni astăzi afara, iar mâine va veni...
În zori voi fi departe, un tren mă va răpi.
Pierdut voi fi într-ânsul, iar el, la fel, în noi...
Trezește-te, copile, căci azi nu suntem doi...

Străin sunt eu, și rece, cum sunt de obicei.
Pustiu sunt între oameni, străin sunt între ei...
Cu ochii-n geam de sticlă, în trenul meu de-fier,
Ma simt ca și un înger, ce-n iad e prizonier.

Vagonul vag se mișcă pe șina de otel,
Se-pierde-n neființă, iar eu ma pierd în el.
În stânga, lumea fuge, iar eu n-o pot opri,
Nu sunt acum în stare, cum n-am fost a iubi...

Așa pierd bătălia, cum pierd de obicei,
Așa-am pierdut eu Viața, că n-am știut eu ce-I;
Așa-am pierdut iubirea... și fata mea, și.... TOT!
Așa mă duce trenul, iar să-l opresc, nu pot...

Dar iată-mă în gară, iar trenul s-a oprit.
Să scap în lumea mare, căci șansa s-a ivit!
Rămân însă în trenul ce-ncepe-a se urni
Și-mi pare că vagonul începe-a mă iubi...

Pe șine infinite, zburăm, ne clatinăm.
Prin stele mici, de aur, pe șine patinăm
Oprim în gara,, Lună "se urcă un bărbat.
E cam de vârsta-a treia;atenția mi-a captat.

Se pune înainte-mi, cu doamnele din tren
Glumește și se râde, și soarbe a lor ten.
Eu stau tot drept și singur, în trenul meu pierdut
Și mergem înainte, sunt multe de văzut...

Ogoare infinite, la fel ca pe Pământ
Și trenuri și canale, și gări și oameni sunt.
Sunt dealuri mari și case, și sate mici, și foc...
(Se pune lângă mine o doamnă fără loc.)

Vorbește despre neamuri, cu domnul,, diferit"
Eu iar mi-aduc aminte că... ea nu m-a iubit...
Începe plictiseala, vorbesc iar mult și prost,
Și-ncepe, poezia, sa n-aibă niciun rost...

Se urcă-o mică hoardă, o ceată de țigani,
Se uita printre lume, mai cer vreo doi-trei bani.
Bărbatul vechi glumește cu-o fata de țigan,
Pe controlor numește,, profesor de pian".

În hohot izbucnește-n vagonul parcă mort.
În zâmbet se ivește pe fața ce o port.
Fetița-ncet se duce, napoi la mama ei.
Ne pierdem printre vise, prin pomii ce par tei.

Acum noi trecem iute, prin groapa de gunoi.
E plină de mizerie, atâta ca la noi.
Atunci îmi dau seama, că suntem pe Pământ,
Ca nu am fost vreodată pe stelele ce sunt.

Am ațipit în trenul, ce pare ca s-a dus
Spre alte țări ce-o dată, am fost, dar astăzi nu-s,
În stelele ce-o dată eram numai cu ea,
În scumpa-brățișare, atunci când mă lua.

Ajuns sunt și aproape, de gara,, Infinit"
Sunt singur în vagonul cel rece, amorțit...
În veci a sale șoapte, în mine n-or mai fi
Și scumpa mea craiasă, în veci nu m-o iubi.

Voi fi un suflet rece, în noaptea fără lună,
Voi fi un trup ce moartea, în veci n-o să-l răpună.
Voi fi doar eu, cu trenul, și timpul nesfârșit,
Ce-l voi petrece singur, căci tu nu m-ai iubit....