Ți-aș cere să-mi fii etern

Ți-aș cere să-mi fii etern.

În inimă, în piele, în întreaga ființă. Doar din teama de a nu te pierde. De a nu-ți lăsa inima perspicace să-mi evadeze dintre brațe. Să se retragă, să plece, să bată pentru altcineva.

Ți-aș cere să-mi fii etern.

Nu pentru acum. Nu pentru ieri. Nu pentru mâine. Nu pentru o viață. Ci pentru mine. Pentru mereu și pretutindeni. Pentru vise și realitate. Pentru urcușuri și coborâșuri. Să-mi fii etern în inimă. Să-ți simt strângerea de mână. Să te simt pe tine!

Ți-aș cere să-mi fii etern.

Să mă lași să-ți iubesc cicatricile, defectele, lacrimile. Să îmi permiți să-ți dăruiesc primul zâmbet dimineața. Să mă îndrumi, când sunt nevăzătoare. Să mă aduci cu picioarele pe pământ, atunci când mă pierd printre vise.

Ți-aș cere să-mi fii etern.

Să mă strângi în brațe, atunci când am nevoie. Să mă lași să-ți plâng pe umeri. Să adorm pe pieptul tău, ascultându-ți inima. Să mă protejezi de furtuni, de uragane și lacrimi. De urlete, tunete și certuri. De bătături, cicatrici, răni adânci sângerânde. Să-mi fii un etern pansament.

Ți-aș cere să-mi fii etern.

Să colindăm împreună meleaguri nedescoperite. Să ne ascundem sub umbra unui stejar pe timp de ploaie. Să dansez pe picioarele tale, iar tu să vezi prin culoarea ochilor mei cât de mult pot să te iubesc.

Ți-aș cere să-mi fii etern.

Pentru că, din păcate, știu că-mi ești doar un simplu pasager.