Suspect de crimă - o floare

Într-un câmp uscat și crunt
Își petrecea veacul cel cărunt
O floare sângerată, vie
Al crimei fruct, fie.
Da, în câmp de groază și omor
Orbea și al lunii făuritor
Și era atât de pură, amețită
De dulceag împodobită
Cu albastru bogat, zvârlit
În praf de lună tăvălit.
O, floare albastră
A călăului mireasă,
A nimicului regină însetată
De priviri adesea dezbrăcată.
Neatinsă, pură, de zor și crime
Strălucea orbește în mulțime,
O mulțime gri și cumplită
Cu o corupție atât de ascuțită,
Cu lacomi băutori de sânge,
De viață care se aprinde, stinge.
Veneau demonii neadormiți
Cu trup de venin, neîmblânziți
Să vadă o petală uscată
Și o inimă care să bată.
Orbeau atât de albastru ceresc
În ochii de venin omenesc,
La vederea unei flori de lună
Cu petale albastre, se adună.
Era perfectă, aproape un mit
Ca scânteia în ochiul adormit
De cuțitul răgușit
Care se-ntreabă cu ce-a greșit
De vede sânge oțelit
Și făpturi care au pierit.
Veneau regi, zei din cer
Să orbească în prea mult fler
La o privire albăsrea -
Nălucă ce clipește, nimenea.
S-au înecat în basme,
Orbiți de fantasme
Au pierit ca frunze, clar,
Au căzut ca zăpada, rar.
N-a mai rămas nimeni în zare
Căci cine o vede dispare
În neantul de foc și grădini
Cu urlete și spini.
I-a omorât pe toți o floare
Ce e acum nemuritoare
Că a mâncat suflete de zeu
Și a trăit mereu, mereu.
A trăit și n-a iubit în ea
Că a avut ce sufletu-i dorea ;
A rămas singură, o visare,
O fantasmă care are
Raze albastre de azur
Mistuind tot din-prejur.