Sare pe soare

În fiecare zi îmi devorează câte un bloc soarele
Și se face cerul sânge, mai apoi se încheagă
În păcură fără de duh.
Sunt damnat să-mi aprind becul
Și să sper că mâine iar va fi soare.
Într-o zi cu noapte voi uita becul aprins,
Am să uit de lumina astrului meu,
Iar becul meu va rămâne în pântecele blocului
Ca visul unui orb ce odată a vazut
Soarele.


O firimitură de rațiune de-aș fi să scap,
Să-mi stingă soarele în scânteie
Să-mi schimbe formele în formule
Să-mi îngroape sinea-n humă și durere.
Să fiu un peșterar.
Sătul,
Sărata lacrimă mă îmbată
Și cu aur topit mi-astâmpăr foamea.