Tăcută

Ploaia nopții albăstruie,
Regăsiți în ochi albaștri,
Plânși, amarnic, vinovați,
Pe-o altă lume uitați.

Zguduită de trecut,
Vinovată în prezent,
Între patru albi pereți
Nu expiră, nici inspiră.

Tremură. Atât mai știe.
E șocată și pustie.
Singură, fără putere
Nu mai speră...
Ci se teme.

Ploaia încă bate-n geam...
Ea, tăcută fără vorbă,
O privește ca pe-o doză...
Poate-o doză de curaj,
Sau de frică ori necaz...