Autoportret neinspirat

ești așa frumoasă
ador să te văd zâmbind
ești perfectă
ai crescut.

îmi amintesc cum te trăgeam după mine și mă rugam să înflorești (eram nerăbdătoare să te văd în toată splendoarea ta de floare)
acum că ai făcut-o mă simt inutilă, dar nu pentru că mi-am încheiat misiunea absurdă,
ci pentru că am rămas în urmă;
m-ai întrecut cu numărul de zâmbete,
dar eu cu numărul de lacrimi.
nu sunt invidioasă pe fericirea ta, mă simt doar în plus în viața ta perfectă
eu, în schimb, sunt imperfectă și simt că am rămas fără timp (încet-încet mi se scurge printre degete șansa de a-mi demonstra fericirea în oglindă)
Tu: calculată, o perfecționistă declarată cu sufletul roz,
o frumoasă deșteaptă, ființă fără păcat.
eu: o dezordonată artistă, aiurită și tristă
incapabilă să-și facă curat în cameră sau în gânduri,
să ia o decizie fără să o regrete mai târziu,
să se concentreze pe ce e important,
o defectă imbecilă care aruncă cu vorbe fără milă,
o actriță grăbită care-și uită replicile în timpul actului artistic
care-și dă sufletul în fiecare vers și s-ar sacrifica pentru necunoscutul care-i șoptește ce vrea să audă,
o penibilă care plânge după băieți și amintiri,
o credulă convinsă,
o nenorocită conștientă de imperfecțiunea ei și de gradul ridicat de prostie



Pentru că totuși ține să creadă că poate schimba lumea prin poezie.