O mască râde, alta plânge...

Noi oamenii, suflete îngrădite de trupuri,
Ființe dotate cu aspect și rațiune.
Trecute, îmbătrânite de timpuri,
Fără a ține cont, de-a timpului noțiune.

Și observăm, că viața-i trecătoare,
Că mintea și dragostea din noi dispare,
Că fizic, noi cedăm din ce în ce mai tare
Și ne-ntrebăm, cu ce rămânem oare?

Și astfel, sufletu-i acoperit de griji,
Nici inima, nu-ți mai pulsează tare,
Și astfel, scoți la înaintare,
Măștile prăfuite, rămase prin sertare.

Privești oglinda și te uluiești,
De ce ai fost și ce acum tu ești
Că suferința ta, se-ascunde sub o mască,
Lacrimi pe chip, nu lași să se ivească.

Și, astfel, te acoperi de măști
Te-mbraci în zâmbete și fericire,
S-acoperi lacrimi și mâhnire,
Iluzie a sufletului, ce-o urăști.

Dar te prefaci și îți joci rolul bine,
Căci nu vrei grija ta, s-o poarte nimeni.
Căci știi că existența, în viață-i trecătoare,
Și la sfârșit, doar amintirea reapare...

O mască râde, alta plânge,
Sufletul de griji ți se frânge.
Dar știi că timpul a trecut
Iar tinerețea s-a pierdut de mult.

Că așa e viața, în final,
E firul vieții cel banal.
Nu trebuie să-ți plângi de griji,
Mulțumirea sufletului trebuie să o câștigi.

Că toți avem un scop pe lume,
Să strângem roade pentru suflet, bune.
Și ce contează c-am îmbătrânit de fapt
Dacă scopul l-am realizat?

Deci lasă totul de la sine,
Valurile bătrâneții să treacă line.
Nu încerca sa fii cel care te judecă,
Că judecata, e cea care te-ntunecă!

Iubește tot ce de la viață vine,
Și bucură-te mai mult de tine.
Căci viața își are cursul său,
De-mbătrânim, nu trebuie sa ne pară rău!