TheHealingFields

rulez prin oraș cu 24 de fps la oră
derutat de luminițele urbane
culorile semafoarelor se dilată
până mi se impregnează în piele
pe retină

ajung la stop oamenii
se pun grămadă unul câte unul
peste mine (devin întruchiparea
durerii de sub asfalt) totuși
mă simt atât de singur

*

mi se face dor de bunicul meu
la mâna a doua din rădăuți
de zmeura pe care o culegeam din munți
măsuța piticilor la care băgam ca dopatul
câte 8 mici dintr-o dată
roaba murdară de glod în care mă plimba
cu norii ca destinație finală

(în spațiu nimeni
nu-ți poate auzi strigătul
îmi explica
râzând)

deseori ne rostogoleam pe dealul de lângă
căsuța lui de lemn
niciodată nu amețeam la fel de tare
ca după o lungă noapte din junglele
de fier

îmi doresc o căbănuță cu scaun-balansoar
exact ca al lui auto-sustenabilă
cu plantații acvaponice
și un câmp de flori
în care să mă întind
să simt natura cum revendică
ce i se cuvine

*

în ultimele momente
să observ norii cum pleacă spre sud
odată cu ei scopul meu de altădată
de a fi astronaut
neprins de vreun tub de oxigen

(să cuprind universul
stelele alea catralioane
în palme
în carne)