Dulce-acrișor

Eu dețin echilibrul absolut al lumilor paralele, insolite
pentru că în palmă am balanța desenată de liniile vieții,
încâlcite – rădăcini de copac.
Iar atunci când spectrul luminii îmi va prinde părul,
cascadă de suliți haotice, grotești ce străpung aerul;
și când creierul îmi va fi tocat, curgâdu-mi prin tălpi,
voi ști că mă aflu captiv într-o scoică de salcâm
și că pe sub piele mi se vor strecura furnici
și prin vene argint-topit izvor.

De fapt nu voi putea ști nimic
pentru că voi sta în gol ca un arbore în spațiu,
înlemnită și doborâtă de frig,
așteptându-mi îngerii să-mi urle
și Întunericul să mă-nvelească.
Pleoapele-mi vor acoperi realitatea cu mătase.
Buzele îmi vor alimenta neputința de a croi
un șir lung de cuvinte propulsatore spre viitor.
Corpul inert, incert de existență, adormit veșnic
într-un râu spiralat de constelații,
va fi doar o fantasmă uitată
desprinsă din aburi și oceane.

Va exista un cer numai al meu
cu candelabre de străluciri,
ce vor atârna drept indicatoare spre lumi.
Soarele îmi va fi lună și luna soare.
Norii mă vor îngropa și mă vor transforma
într-o amintire vie pe o oglindă de gheață.
Voi fi ceva ce nu am putut deveni,
voi cânta liniștea,
voi surzi, din urechi crescându-mi
tulpini de luceafăr,
voi simți gustul libertății de mult uitate
voi vedea un templu falnic ridicat pentru lumină,
căci mereu mă voi îndrepta spre ea orbește.

Voi fi ceva ce mi-am dorit de mult să fiu,
să mă aflu în transă, vrăjită, blestemată,
să nu mă pot mișca, clipi sau înghiți,
să fiu o jucărie pentru un Păpușar Suprem.
Să cunosc necunoscutul și să nu mai dau înapoi,
să-l gust și să mă întrepătrund cu el.
Frica nu va mai exista
și nici alte simțuri,
iubirea devenind ceva intangibil și de neînchipuit
ceva la care nu am putut ajunge nici măcar prin vise,
la un imaginar profund și solemn,
tipărit în materialul sufletului.
Voi fi eu și tu și alții,
voi merge contrar Paradisului
fiindu-mi Infernul dulce-acrișor.