Zidul

Cu mantia mea mare și neagră
Am ieșit pe ușa-ceea.
Mi-am tras gluga mai bine pe față
Și am început să merg prin stropi.
Mari, grei, zdrobitori...
Mi-au sfâșiat sufletul.

Dar eu continui să merg înainte,
Să ignor grindina din jur,
Să ajung la destinație.

Și drumul mi-e plin de pietre ascuțite,
De lighioane și capcane.
Însă eu continui să merg înainte
Să le ignor pe toate,
Să sper că ajung la destinație.

Dar un zid imens îmi răsare în față,
Mai înalt și mai gros decât însăși cel al Ierihonului.
Mă strigă pe nume,
Îmi vorbește,
Mă oprește.

Căci vorbele lui dor cel mai mult
Și mă lovesc precum bombele atomice.
Mă dezintegrează,
Îmi spun cuvinte grele...
Mă face să le cred,
Să le ascult,
Să mă opresc
Și să privesc plângând.

Cum se schimbă încet,
Se metamorfozează,
Prinde formă...

Și încep să îl recunosc încet,
Să-i recunosc ochii,
Chipul,
Părul,
Glasul.
Până când observ că îl știu.

Și acum doare mai mult,
Mai rău,
Mai tare.
Simt fiecare cuvânt mai puternic,
Mai dureros,
Mai tăios...
Și mă ofilesc.

Îl ascult, îi aud cuvintele răstite,
Dar le metamorfozez.
Le schimb de fiecare dată,
La fiecare vocală
Și, încet, mă veștejesc.

Căci acum aud prea bine...
Aud că-s o povară,
Că nu pot face nimic,
Că nu am sens.
Aud cuvinte care mă fac să nu mai vreau,
Să mă opresc,
Să îmi ignor drumul
Și să orbesc încet...

Căci aud din nou grindina pe care o ignoram,
Aud din nou pietrele cu care mă loveau alții,
Aud aceste cuvinte tăioase.
Dar acum este diferit...
Căci zidul nu știe și nu cunoaște,
Nu pare să mă vadă la pământ,
Așa că nu se oprește.

Vorbește și vorbește,
Mă numește copilul său,
Iar eu,
Cu un ultim suflu de putere,
Îl numesc tată,
Apoi mor.