O pledoarie pentru nimic

Să-ți spun sincer, mi-am spus cândva că n-are rost
Să-ți caut privirea
Și ți-aș fi spus-o chiar și ție, de n-aș fi atât de prost
Să-mi caut nemurirea.

Mi-am spus că mai bine te las în valurile reci
Doar orice om ce cată spre sirene, pierdut fi-va pe veci
Mi-am spus că am să-ți uit privirea
Și să-mi caut, în sfârșit, pieirea.

Mi-am spus că n-oi mai scrie versuri de amor
Ori elegii arse de dor
Mi-am spus că n-oi mai gândi nicicând la tine
Iar după ce uita-te-voi pe tine
Uita-mă-voi și eu pe mine.

Și crede-mă că m-am mințit perfid
Mi-am spus în neagra noapte
Unul după altul, câte-un gând cam insipid
Și-am șoptit, cu dureroase șoapte
Adio, adio, du-te, fugi in noapte!
Dar te încăpățânezi să-mi rămâi pe conștiință
Și probabil vei rămâne și când oi păși în neființă
Mi-am spus c-am să te uit definitiv!
Că n-am să-ti spun nimic, acum, când totul e tardiv.

Și totuși...
Parcă ți-aș spune.
Despre un deșert pătat de dune
Despre un vapor înțepenit în nori
Și despre cerul către care zbori
Și ți-aș vorbi și despre lună, stele, astre!
Despre marea fără maluri, brăzdată de valuri albastre!
Și ți-aș spune și de viață, și de moarte!
Dar nu pot, căci tu... Tu ești departe.

Ție mi te-nchin, mărite Cronos
Dintre toți titanii, sigur cel mai nemilos.
Mă plec în fața-ți, iar Tu nici măcar!
Nu faci din mine un biet ceasornicar.

Să dau timpul înapoi
Axa vremii să o-ndoi
Să ne-aduc iar împreună!
Undeva, departe, pe-un balcon sub clar de lună.