Și totuși nu-i adio...

La chipul tău cel drag adesea m-am gândit,
   Și ochii tăi cei triști prea rar i-am mai găsit.
   Vocea ta cea lină demult s-a rătăcit,
   Undeva într-un ecou de rouă s-o fi prapadit.
   A pierit și-a lăsat liniște în jur, neștiutor,
   Că sufletul meu deabea acum începe a o căuta, temător.
   A trecut alene, în timpu-i muritor,
   Lasând inima mea sfâșiată de dor.
   Acum doar prin lacuri părăsite, sincer, mai aud,
   Vocea pustiului din glasul tău ce-acum răsună mut.
   Ochii tăi cei blânzi ce-i vedeam prea rar,
   Acum degeaba-i caut, o știu, e în zadar.
   Ai dispărut frumos, gingaș, delicat,
   Precum un fulg ce cade atât de minunat...
   Precum o lacrimă ce șterge un obraz curat de mamă...
   Precum o stea ce pâlpâie la sfârșit de seară.
   Și of, la chipul tău cel blând adesea m-am gândit,
   Ochi triști ca ai tăi..., nu am mai găsit.
   Așa că-ți spun adio, nemuritoare stea,
   Poate ne vom găsi din nou când noaptea va cădea...