tic-tac

i-am spus că mă doare timpul,
că fiecare bătaie a secundarului e o migrenă între pereții craniului meu
și sunt claustrofobă doar când spațiul închis sunt eu,
că minutarul e un cuțit
cu care cineva-mi străpunge pieptul semiamorțit
și uneori îl răsucește pentru că astfel îmi amintește
că eu nu sunt decât niște fire de nisip într-o clepsidră oricum spartă.
mai am și alte simptome precum teama de poze vechi,
neliniștea din timpul unui priveghi
la care-n sicriu stă fără viață ziua de ieri
și eu îi jelesc cu regret moartea prematură
și neputința de a mai închide vreodată ochii
chiar dacă uneori mă dor și vreau să dorm,
să fac abstracție de oamenii care trăiesc la unison
și urcă în disperare trepte pe care eu le cobor.
am aruncat toate calendarele din casă,
cioburile unui ceas de perete stau învinse pe masă,
am într-o vază flori de plastic care miros a fum,
sorb din cafeaua rece
și țin în mână bandajul pe care mi l-a dat doctorul meu nebun.
mi-a zis că dacă-mi dau seama unde să-l pun
sigur îmi trece.