Finalizare

Deschid ochii prudent și opresc toate gândurile,
Când pământul mă învăluie migălos secând vremurile...

Cetatea secretă în care sufletul mi îngropat,
E mai veche decât ridurile care s-au marcat
Acum un mileniu întreg dar nu prea bogat.
Cetatea adăpostea sobră trăsuri cu animale,
Pe vremea când construcția încă mai era moale,
Iar recenziile mă instigau la intenții mortale.
Dar, fiind naivă, i-am lăsat să mă asedieze,
Să m-arunce în prăpastie și să mă incendieze;
M-am umilit fiind suspicioasă de puterile mele,
I-am lăsat să-mi captureze visele cât și armele,
Mi-am aplecat capul și îngenuncheasem ca o sclavă
Râzând indolent dar trăiam închisă-n lavă.
Din fericire, am încheiat de mult acea perioadă,
Dar pielea mi s-a metamorfozat în zăpadă,
Și vulnerabilitatea o vedeam ca pe-o corvoadă.
Izolată realizasem că ținta nu-mi era dreaptă,
Și că oamenii calzi erau într-o lume stagnată
Unde lipsea speranța, fiind ultima treaptă
Către vârful fortăreței unde mă găseai însărcinată
Stând pe tronul rustic cu o față luminată,
Atârnând de gâtul meu o amuletă destinată,
Tot privind în urma mea o cetate ruinată.

Am luat gentil de mână îngerii dulci ai Gaiei,
Și mi-am dedicat total noul destin obligației
De a fi un sanctuar edificator vegetației.