Nu ceda, femeie, nu ceda!

Pe acordurile unei doine de jale,
arcuşul viorii sfârtecă nemilos carnea femeii,
pâna la os.
Sângele năvăleşte din abundenţă umplând cădelniţa,
lichidul incandescent amestecându-se cu aghiazma sfântă
devenind astfel o licoare nobilă
izvorâtă dintr-un trup sărac, prea sărac…
Picurii rubinii cad într-un ritm cadenţat
pe cearceaful alb imaculat al sufletului
ce-şi aşteaptă cuminte şi tăcut sentinţa.
Doina se înalţă în rotocoale
până în înaltul cerului,
vârtejuri de note ce dănţuie haotic
iau cu ele tot ce întâlnesc în cale:
doruri, sentimente confuze,
amintiri grizonate pe la frunte,
visuri îmbătate cu iluzii deşarte...
Şi arcuşul se zbate spasmatic în sus şi-n jos
fără a ţine cont de urletul de durere
al cărnii fumegânde
în care se adânceşte hăul apocaliptic
al unui destin searbăd,
împroşcat cu venin încă din fragedă pruncie.
Opriţi muzica!!!
Opriţi urgia ce s-a abătut cu sălbăticie
asupra unui trup plăpând,
lovit din plin de vicisitudinile vieţii!!!
Opriţi timpul
şi lăsaţi această făptură îndurerată
să-şi odihnească sufletul o clipă,
doar o amărâtă de clipă!
Lăsaţi această bucată de carne mergătoare
să respire aerul libertăţii,
să-i vedem zâmbetul, să-i simţim fericirea
ce ar trebui să i se reverse prin fiecare por
al fiinţei sale!
Desfaceţi-i lanţurile grele
cu care i-aţi ţintuit picioarele
pe tărâmul făgăduinţei deşarte,
împovărând-o cu ancora universului
ce a tras-o întotdeauna
către adâncurile întunecate ale necunoscutului!
Dezrobiţi-i inima încătuşată
pe care i-aţi amanetat-o abuziv
făcând-o sclavă pe plaiurile coşcovite ale sorţii!
Auziţi, gânduri tembele?
Eliberaţi femeia de stăpânirea diabolică
cu care aţi chinuit-o încontinuu
fără pic de remuşcare!
Daţi-i martirei bruma de speranţă,
de respect, de iubire, de-mplinire,
de izbândă, de glorie, de…
Zăbrelele coliviei au încorsetat-o
fără drept de apel,
i-au schimonosit chipul,
i-au îmbătrânit sufletul,
i-au încovoiat trupul,
i-au încercănat fiecare an de existenţialitate.
Lăsaţi femeia să fie liberă!
Nu ceda, femeie, nu ceda!
Fii puternică aşa cum te ştim cu toţii,
aşa cum ai fost de la facerea omenirii
şi cum vei fi cât lumea va dăinui!
Tu, femeie, al cincilea anotimp,
tu, care procreezi făpturi divine,
care înverzeşti pământurile sterpe pe care păşeşti,
care te pui în slujba tuturor
uitând să-ţi hrăneşti propriul suflet,
care modelezi cu mâinile-ţi de aur
frumosul nemuritor,
care plămădeşti din luturi rafinate
urmaşi ai urmaşilor noştri…
Tu, femeie,
de unde mai ai puterea
să lupţi curat într-o lume murdară?