puțin din AC/DC

îmi hrănesc caracterul cu ură
la fel cum AC/DC îmi curge prin vene
seara, când îmi vizitez inima pusă la concelatorul vechi
trecut de prima tinerețe, așa cum îmi strigă highway to hell
radioul în drum spre cimitir că
iar m-am certat cu conștiința,
are nevoie de puțin aer... sau pământ

ai gustat gluma, pământene?
sau ți-ar trebui seri pierdute-n laborator
ca să devii în sfârșit savantul
acela pe care l-ai cules din povești
trecute-n paleolitic cu Holmes
și să-nțelegi sensul vieții?

ar fi o tragedie la adresa lui Holmes
să vorbesc ca un alt caz de sociopatie avansată
îmi plac tragediile, la fel cum highway to hell mă anunță
că trebuie să mă întorc acasă
sau să mor pe front,
adică să mă las cuprinsă de melodie
- am murit pe front în 2020