din seria păcatelor nevinovate

cred că cea mai tristă dintre toate
e acea sfâșietoare singurătate
în care te afli printre oameni mulți
și-ți vine să pleci, să te regăsești în munți.

este un sentiment atât de copleșitor
încât nu-i la-ndemâna înțelegerii tuturor.
iar de te întreabă lumea dacă ești supărat,
îi minți că oboseala ți-e singurul păcat.

ascunde-ți toată îndoiala cu un zâmbet!
despre trăirile tale rămâi mereu discret!
fii cuminte! ușor, ușor vei deveni spectator
la propria-ți viață unde nu mai ești actor.

și ajungi seara acasă, târziu în noapte
unde paharele goale nu-ți judecă din fapte.
fumezi o țigară în speranța să te liniștești
la gândul că nimeni nu știe ce trăiești.