Nu sunt doar soldați!

Cu ochii pironiți țintă către cer,
Cu brațele rănite de inele de fier,
Tremură, se roagă, speră și visează,
În mintea-i tulburată flori de lumini creează.

Așa stătea întins, cu aripile frânte,
Uitat de timp în umbre,
Pierdut prin valuri sumbre,
Zace demn și mândru cu spirit de soldat,
Un biet tânăr copil ce-a devenit bărbat.

Părul lui blond e pătat de smoală,
Obrajii lui rumeni sunt palizi acum,
Ochii lui verzi, o nestemată goală,
O câmpie arsă, un codru de fum.

Aripi de cenușă, metal și pământ,
Îi conjoară trupul cald si vânjos,
Cerul îi plânge și-i urlă fioros,
Zace îngerul căzut, de război înfrânt.

Soarele apune, se îneacă-ntre stânci,
Umbrele se-nalța mai mult peste cadavre,
Doar soldatul meu mai varsă lacrimi dulci.
Doar el mai tremură prin fiare si prin arme
Doar el mai păzește pământul de sub soare.

Încet lumina piere, bezna e satăpână,
Lupii de prin codrii la vânat se-adună,
Doar una strălucește, doar una-i mândra lună,
Din munți ode pentru ea răsuna.

Soldatul meu își privește-nghețat stăpâna,
Urechile-i aud frunzele și lupii,
Tânărul închide într-un sfârșit ochii...
Cu ultima suflate-și încheie rugăciunea...
Deodată vede mândră înainte-ai luna,
Cum se-apropie, gingășa mireasă a lui, pentru tot deauna!

A murit soldatul, a devenit o stea,
Și acum de sus își veghează patria.
A pierit băiatul, s-a pierdut de mult,
Însă și acum îi mai veghează pe cei ce au căzut.

Cei pierduți prin fum, prin smoală, prin metale,
Toți încă veghează din stele și din astre.
Cei ce au pierit, nu au fost doar soldați,
Ei au fost îngeri cu sânge decorați.
Au fost oameni de seamă...
Luptând toți pentr-o mamă!
Au fost ai noștrii frați!
N-au fost doar soldați!