prea Iubite, aruncate, adunate și veșnic inalienabile

Ai observat vreodată cât de puține visuri îți oferă libertate și continuitate
din punctul exact în care te afli când te găsesc?

Da, ele pe tine.

Probabil la fel de puține ca momentele pe care le-ai descrie drept magice,
fiindcă pe celelalte ai tot încercat tu să le găsești
.
Aș putea să-mi reduc viața la trei cuvinte,
știind că prin ele aș surâde oricând și morții.
Celelalte chiar sunt în plus,
căci îmi iau din timp și din mine, iar asta nu pot controla.
Mi-am promis că n-am să le dau vreodată nume ;
nici când voi fi iar eu cea mai fericită
și nici când îmi va fi pierit și amintirea în memoria ultimului cunoscut.

Știi de ce? de adevăr și zâmbet și convingerea că sunt eu și un pic mai mult,
iar ce iți spun vei auzi cât exist și încă puțin din infinit.

așa cum sensul nu-i pierdut nici după secole de absență, când ajungi să confunzi visul cu cele mai dragi amintiri, căci tot ce-i mai frumos pe lumea asta e doar al tău și e despre ce nu îți va spune nimeni.

ah, și dacă le-aș da vreodată nume, aș ajunge să le disprețuiesc.
Orice element concret, inclusiv oamenii sunt prin familiaritatea, vizibilitatea și transigența lor, mai ușor de prețuit,
dar contrariul e mai mult decât valabil.

ia zi, încerci să le ghicești acum?

1, n-ai reușit

pe al doilea încă nici nu l-ai cunoscut

3, ajungi la el dacă ai trecut de predecesorul lui

nu te aștepți și i-ai atribui prea multe valențe,
oricum ai înțelege-o doar pe a mea.
mai bine lasă-mă să-ți povestesc despre cât de fericită dansez acum;
liipsa echilibrului nu e o problemă,
dar pot vedea cât de rece e aerul din jurul meu

mă îmbracă în frumusețea lucrurilor neclare și eu pe el in zâmbete și cuvinte dulci,

propagându-mi fiecare fragment de suflet și gram de bucurie departe,

nu numai ceața, ci propria fericire mă lasă să văd doar ce se află în apropierea mea

încă ignor instabilitatea de sub mine,
fiiindcă o remarc pe cea din jurul meu

mă copleșește puțin,
să le spun că există mai mult decât ce e evident?

sau că nimic despre ce poți afirma că există nu a fost vreodată evident?

nici mie nu-mi pot explica de ce, dar nu voi cădea prin ce m-a ridicat
mai știu și că ce nu mă poate liniști acum, nu-mi va fi necesar nicicând;

iar veșnic neviciată îmi va rămâne doar asta, al doilea cuvânt cred

sitot cerul senin care cândva mi-a zâmbit doar mie,

dar între el și marea mea am adormit prea des înfrigurată.
ah, prea multe piruete;

am căzut râzând

și plicitisită mi-a fugit și privirea pe podea
și capul pe mâini,
chiar aș dormi

dar în ele am tot ce mai contează, aici și oriunde,
veșnic doar al meu.

scuze, am uitat că erau 4.