Moartea unui poet

În depărtările aleilor singuratice,
Vei fi întâmpinat de o fantomă.
Un chip de om spălăcit.
Neîngrijit.

Parfumul tinereţii se poartă încet,
Pe alte meleaguri, iar barba căruntă
Acoperă un suflet încercat de-ale lumii piedici.
De-a lumii sărăcie de sentimente pure.
O mărgea de cristal se prelinge liniştit.
Ştie că timpul se va opri în loc
Doar pentru el.Însă un zâmbet cald
Luminează şi mulţumeşte.

Cu toate că va pleca în vals tăcut,
Atât de delicat încât nicio inimă omenească
Nu va simţi,
Ştie că va fi deplâns de ceruri veşnice.
De amintiri subtile.De vântul ce a tot înţepat
De pretutindeni.De flori mândre şi de soare,
Pe care le-a slujit cu nesaţ.

Un geniu neînţeles al vremii,
Ce va învăţa îngerii imaculaţi,
De ode şi vorbe de amor;
Din a sa peniţă va cânta.
Printr-un singur pas la marginea Pământului,
Va fi purtat de aripile crescute
Din propriile sacrificii:
De a se apropia de suflete mii
Şi de a suferi în singurătate.

La început, totul e promiţător,
Însă, de îndată ce răceala te
Cuprinde nemilos, tremuri,
Te îndoieşti.Pleoapele devin
De plumb şi le-nchizi.

Vei păşi pe perne moi
Vei auzi un sunet dulce
Ce te va ghida prin luminişuri,
Prin odăi întunecoase sau închise cu lanţuri.
Poate ţipete stranii de demoni te vor speria,
Zone gri, veştede te vor întâmpina,
Durerea te va spânzura,
Râsul te va ajuta;
Continuă spre infinit,
Continuă spre verdeaţă,
Continuă a călători; spre profunzimea sufletului tău
Creator, acolo unde vei fi binecuvântat
De odihnă.