Cântec de amintire

Am să-mi regret veșnic prezentul căci nu te-am cunoscut.
Și-am să râvnesc mereu trecutul care ți-a purtat anii.
Iar chipul tău nu-mi e străin, căci țara-l poartă ca emblemă,
Iar opera ta nu a rămas necunoscută, căci îți cinstim și azi cuvântul
Ori vocea ta neauzită, căci prin ea ai înfruntat timpul.
Și totuși, glasul tău nu va vibra spre mine niciodată
Ori ochii mari, privirea plină de-nțelesuri nu le voi putea dezlega
Ci doar ca să-mi alin vremelnic chinul, am să le conturez din mărturi.


Pe buze îți păstrez versul, în suflet i-am îngropat tâlcul
Și am înțeles defectul: absolutul.
Simțind în profunzime al vieții-ntreg impuls
I-ai acordat, nemeritat, drept distinctiv frumosul
Și-ai suferit când, repetat, și-a demonstrat, prin limite, defectul.
Pornind de la al unicității piedestal, ai scos din ideal
Recunoscând esența, neînzestrată-n excelență, a lumii și a omului.


Al neamului suflet i-ai oferit prin cuvinte,
Determinarea și tăria vitejilor străbuni
Ce s-au sacrificat în alte vremuri pentru izbânda poporului român;
Prin tine, freamătul interior al unui popor a devenit un singur suflu.
Puteai să faci ca mii de alții și capul să-ți întorci,
Să lași să se-adâncească a nepăsării otravă
Căci drept vorbind pe cine aperi în dragostea-ți de țară?
O gloată de ignoranți, mișei
Ce ar face-ndat-un pas în lături de le confrunți destinul;
Să fie bine pentru ei, și-ar lepăda trecutul.


Iar la distanță de decenii, tu te arăți nemuritor,
În aminitirea colectivă rămâi de-a pururea cinstit:
Poetul nostru național și patriot nestrămutat.
Omagiind în lucrarea ta istoria acestei țări
Ai să cinstești în veci prin ea trecut războinic, domnitori,
Împletitură a vechi popoare, din cronici, legende și folclor
Vegheate-n cer de mii luceferi, și pe pământ de codri.


Iar eu nu mă voi opri din a ferici pe ceia ce ți-au cunoscut, și poate, doar apropierea
Ori ți-au resimțit geniul.