Te accept așa cum sunt

Mă plimbi la 200 de metri până sus,
Până în gândurile despre apus,
Până în ce n-am mai spus.
Într-un mediu toxic și rece,
Ești toleranța.
Iubirea trăiește
Prin tine,
Prin noi,
Ești dovada vie
Că ei sunt oameni goi.
Și au dreptate, am plecat de mult,
Le fac cu mâna când te sărut.
Privesc numai prin oameni,
Prin gânduri deloc noi
Și gândesc numai
Ce e făcut din noi.
M-am plictisit de realitatea conformistă,
Mai ales că acum nu mai sunt tristă.
Părăsim ignoranța cu fiecare secundă
În care facem artă din ce în ce mai multă.
Deci când te plimbi târziu
La metrou și știi
Că a 5-a cafea
Nu te mai poate trezi.
Amintește-ți dacă vrei,
Că nu contează așa mult ce cred ei
Și poți să începi să dansezi dacă vrei,
Chiar dacă e seară și nu e cafea,
Eu tot o să fiu mereu a ta.
Așa că sper să mă lase
Să-mi scriu pe mână ce vreau eu,
Să nu-mi mai facă timpul greu,
Să-mi folosesc mintea nonconformist,
Căci măcar știu că arta nu te face trist.
Nu mă grăbi când dansez la metrou
Și dă-ți seama că tot ce e nou
Nu te influențează nici un pic
Așa că în loc să țipi, mai bine nu-mi spune nimic.