despre existența omului

aș rupe firul de iarbă
și l-aș supune
experimentelor firii umane
să vadă și el cum e sa fii întreg
nu doar verde și nervuri
ci și conștiință și valori
idealuri și vise
frici și frustrări
pentru că astfel iarba
care-i obișnuită să stea
si să o bată vântul
va putea fi umanizată
în laboratoarele firii
care încă nu au fost inventate.

aș sparge piatra în două
să pot să introduc
cu o pipetă ascuțită
dorința
în interiorul ei calcaros
să vrea să fie și să nu poată fi
și exteriorul ei omogen
cu interiorul
să se zbată în trăiri imposibile
și în tragice chinuri existențiale
din pricina faptului
că nu e maleabilă...

aș stoarce viața ca pe
o lămâie stricată
să iasă din ea esența Alterată
și să rămână
neatinsă de impur
coaja râncedă și aproape
descompusă,
distrusă de esența tare
ce a fost până atunci
în interior sub fibre protectoare.

în rime neintenționate
aș simplifica însuși realul
să nu mai fie așa de greu
de înțeles pentru
motanii fără facultate,
aș ușura un coș cu virtuți
așezându-l pe prejudecăți
și însăși creația
aș tăia-o-n jumătate
prima bucată aș arde-o
creînd material pentru o nouă lume
iar pe cea de-a doua
aș exploata-o ca într-un joc
cu exploratori
și fiecare lucru nou
ar fi bine-venit să dispară
și fiecare combinație de elemente
primordiale ar fi ștearsă definitiv
astfel că în final
ar rămâne apa, focul
și fumul rezultat de contopirea
celor două
(căci doar ei au mai rămas pe planetă).

eu, omul,
sunt savantul nebun
care crează noi universuri
imposibile
pentru că vreau și știu că pot
și pentru că iarba și pietrele
și întreaga lume
sunt creațiile mele permanente
eu le alimentez cu existență
eu le fac sa prospere
pentru că fără ființa mea
nimic n-ar fi.