Imperiile dragostei de la răsărit

Nu știu cum ar trebui să îți spun
Că-n mintea mea răsună
Toate cuvintele, care mă fac să renunț,
Despre cum dragostea noastră e o greșeală.

Mă sufoc în toate aceste descurajări...
De ce-mi pasă?
Pentru că este în ADN-ul meu
Să simt toate privirile pline de venin.

Și dacă este așa cum spun ei,
Și dragostea noastră e doar o greșeală...
Atunci nu vreau să am dreptate,
Vreau să fii cea mai bună greșeală din viața mea.

Pentru că eu sunt un nimeni,
Care depinde de tine,
Dar tu,
Tu poți fi greșeala din cauza căreia
Să zâmbesc, când cerul e negru deasupra orașului meu

Și dacă se va termina,
În memoria mea, înfipte ca niște pumnale,
Vor rămâne să ardă urmele lăsate de tine,
Dacă a fost real, și dacă a fost adevărat.

Dragostea noastră, dacă e o greșeală
Va învia la fiecare răsărit, la malul mării,
Pentru că așa cum valurile se contopesc cu razele soarelui,
Așa mâinile noastre se împletesc!

Etern! Pur!