De veghe

Trăim reverii, pe scări care scârțâie
Din vechile librării, diminețile-s pustii.
Răsăritul rupe vârful clădirii,
Iar oboseala rupe firul gândirii.
Plutești pe străzile reci și pline,
Trăiești zi de zi în eterna mulțime.
Te pierzi prin aglomerația în timp,
Privești timid la visul lucid
Și îți dorești să se fi îndeplinit.
O realitate pură, ținându-ne de mână,
Să fie ușor să te pierzi în decor,
În picturile abstracte și petele de petrol,
Înserarea aduce mereu ceva nou.
Când vrei să pleci să mă iei și pe mine,
Știi doar că nu vreau să plec fără tine,
Într-un loc nou, un vis clandestin,
Aici e totul încă vechi și dificil,
Scările scârțâie încă în reverii.
Pustii-s diminețile închise cu cheia,
Când vechea librărie păstrează tăcerea.