Nici eu nu știu.

Inima-mi rătăcește debusolată-n piept
Ar vrea să stea, ar vrea să plece
Nici ea nu știe!
E atâta liniște pe-un fundal zgomotos,
Aș vrea să plec, aș vrea să stau
Nici eu nu știu!

Închid ochii și-n față-mi apare luna,
Rânjește vicleană și chipul schimonosit îi tresare.
Poartă o pelerină lungă până-n pământ
Și abia-i disting trăsăturile întoarse,
Mă ceartă iar și țipă
La fiecare țipăt sufletul mi se zvârcolește

Întinde brațele și mă cheamă iar,
Aș vrea să merg, aș vrea să stau...
Nici eu nu știu!

Buzele mici i se mișcă și vorbește atât de mult și-atât de   
tare,
Încât săgețile se materializează în șoapte
Și trec prin tolba mea, firavă-acuma.

Mă străpung ucigătoare și durează o clipă, poate
În trup, trecând de vene și artere
Se dizolvă și prind contur
N-am ce să fac, acu-s în mine
N-am ce să fac, acu-i aud pledoaria

Tac, respir, încerc să-nțeleg.
Îmi zice despre tot și despre toate
Nemiloasă mi-amintește fiecare lacrimă vărsată
Mi-amintește fiecare vorbă crudă primită,
Nu uită râsurile și ironia,
Forma ei a acoperit întreaga lume
Și-acum a prins un alt contur.
E unu negru și miroase a moarte și-a pucioasă
Totul e în descompunere și arde
Oamenii-s mari, io-s mică
Au ochi de glob și gheare crengi
Carnea sfârâie pe ei și gurile le sunt deschise
Și cum totul e imens prin jur, pesemne e un semn:
Că-n gaura aia pieritoare...n-am loc...decât eu.

Ce faci aici, nu vezi că nime’ nu-ți seamănă,
Nu vezi că nu te potrivești niciunde?
Decât acolo!
Și ce vrei? De rămâi, te vor înghite,
Și vise și păreri și gânduri
Și tot ce iubești la tine îți vor lua
Și se va scurge pe-afară doar ce-i grețos,
Ce te frământă, ce te doare,
Doar asta va rămâne:
Tot ce urăști.

Mă cheamă iar, o ultimă strigare
Să merg, să mai rămân?
Nici eu nu știu...



Deschid ochii și-n față mi-apare soarele.
Zgribulită, ghemuită, îndoită așa cum sunt,
Lumina lui mă îndreaptă deodată,
Și-acum sunt în picioare și nu mai tremur,
Căci lui nu-i place să fi jos când îți vorbește,
Vrea să fii sus, egali să vă priviți,
Și știe să aștepte
Nu intră dacă nu-l primești,
Și când ești gata...începe.

Sunt gata.
Zâmbește și cu el zâmbește totul
Decorul se desface încet, ca un boboc de floare,
Acum e mic, acum e mare, acum e-ntreg,
Și nu mai văd nimic greșit și nu mai e nimic din tot ce-a   
fost și m-a rănit
Nici ura, nici furia,
Nici greața, nici robia,
Oamenii sunt corpuri de lumină
Și eu mă oglindesc în ei
Trec gloate-ntregi pe lângă mine
Și parcă nu vorbim aceeași limbă și parcă nu schițăm   
nimic,
Și parcă totuși ne vorbim
Și panica mă-nvăluie când unii cad și se împedecă
Dar imediat oricui e-alături
Din explozie îi apar brațe
Și, binevoitor îl prinde și-l aduce înapoi pe cel rătăcitor
Și se repetă iar și iar
Și e frumos și e căldură
Și când și când mai trece o adiere
Ne clătinăm, dar revenim mereu
Unii parcă-mi sunt indiferenți
Alții parcă mă răscolesc
Și cei mai dragi mi-s ce-i ce mă atrag,
Exact ca un magnet.

Și-n față-i cer-oglindă,
Oh, se zărește totu-n el!
Sunt eu, sunt ei, suntem noi,
Și simt că locul meu e aici,
Și e frumos și se mai tulbură,
Dar pe veșnicie e așa cum trebuie să fie.

Să stau, să nu stau
Nici eu nu știu.

Sunt înapoi în scorbura întunecată.
Magia a dispărut, cortina în sus s-a ridicat,
Pentru prima dată:
Soarele și luna.
Acum, aici, sunt amândoi
Unul lângă altul, atât de diferiți!
Și e atât de ciudat să vezi, negrul și albul
Alături, încordați, plini de speranță...
Speranța că voi face un pas în față

Și starea de angoasă, se taie dintr-odată
Toate neformele din jur dansează,
Sar în sus, mânate de ceva-nfiorător:
Bum. Bum.
Durează o clipă, poate
Și-mi dau seama că ce se aude nu-i nici cutremur, nici   
sfârșit
E doar inima mea, între timp reactivată.
Ca un izvor curat și cristalin,
Se revarsă iute peste tot,
Și curăță grăbită această planșă,
Această planșă aglomerată.

Și masca cade.

Și luna-și arată adevăratul chip,
Iar soarele-i la fel de transparent acum.

Fac un pas, fac doi,
Nu-mi vine a crede
Ce văd sau poate ce nu văd,
Sunt trei de mine acum:
Sunt eu, cea indecisă
-Ultima piesă, învelișul-
Sunt eu, cea care urăște,
Și mai sunt eu, cea care iubește.

Eu mă cert și țip,
Eu zâmbesc,
Acum e tot „acumul”
În stânga sau în dreapta?

Nici eu nu știu.