Toate sunt

Bătea vânt, simțeam și vesel frigul
Din gara cu drum de asfalt.
Și ultimul salt de la revedere-mi știe ritmul
Plec omul de acum și-o să vin alt.
Aștept și aud din depărtare o schimbare
De tremură pământul și zorile crapă în fumul
Căutării alinării-n drumul
Urmei omului ce-am fost și vis!
Că mi s-a promis! să văd!...și doar numere de cretă
Îmi indică locul în care să stau pe calea cea directă
Spre destinația: nici eu și nimeni altul nu mai știe,
Dar scrie aici pe pătratul de hârtie.
Să plec aș vrea, dar trenul nu mai pleacă!
Să mă las să aștept în continuare?
Sunt și omul din compartiment care
Se uită pe geam făcând cu mâna.
Sunt și omul de pe peron în supărare
Care face semne dintr-o lume ce dispare.
Sunt și omul care stă pe culoar simțind iubirea
Vântului ce suflă blând.
Sunt și omul ce își caută firea
Printre guri de cafea bând.
Sunt și omul de pe scaun
Ce așteaptă ca un sfânt.
Sunt și omul ce conduce
Trenul ce duce pe rând…
Fiecare eu ce urcă sau coboară.
Și legându-se de-o sfoară toate merg
Sunt poate doară și o scară
A fiecărui simț ce mă cuprinde.
Sunt poate și o mască de cuvinte
Sacră și murdară de atâta sens.
Sunt poate doar sticla geamului
Pe care mă uit și-mi pun mâna să simt
Reflexia pe care-o visez înconjurată de un nimb
sau poate…
Sunt doar podeaua pe care calc doar eu de-atâtea ori
Sau poate sunt cuierul
Cu grijile în saci de sfori.
Poate sunt, dar nu mă simt aicea
Că eu sunt plecată cu zorile-n lume
Să-mi adun pasagerii să nu se mai zbuciume.
Pacea lumii se strecoară că acum e dimineață
Și toate dorm și poate sunt…
Vreun cântec al celui ce stă în față.
Sau poate sunt toate de-a gata
Pleacă trenul, se-nvârte roata
Bătea vântul
Simțeam soarta
//
Toate sunt și toate pleacă!
Sunt plecarea sau schimbarea
Fiecărui eu de-atunci.
Sunt și nu poți să m-apuci
Dar ia-mă într-o îmbrățișare.
Și o să mai stau în gară
Să aștept o așteptare
Cu răbdare…