mă uit facultativ spre cer

Sunt efemer cu gândul,
Am siluetă de clișeu,
Mă molipsesc de rece,
De-afinități de zeu;
Mă cred mai sus de tot
Și totul mi-e neclar;
Aleg să-mi spun minciuni,
Minciuni că n-am habar,
Habar de aparențe,
Căci ele nu înșală.
Sunt mai degrabă teste
C-o urmă de-ndoială,
Ce-apar la dor de dor
Și doru-mi reapare
Ca-ntr-un buchet de flori,
De flori ce mi-s vulgare:
Vulgare în aromă,
Vulgare în miros,
Mirosul din culoare;
Parfumul mocirlos
Ce-apare și dispare
Și-o urmă-n cale lasă.
Mă las purtat și eu
Și mă târăsc prin totu-mi,
Căci carnea nu-i de zeu,
Iar sufletu-i prin jocuri
Barbarizat mereu
Și romanțat de formă;
Ajung să-mi declar moartea
Curată, uniformă
Sau trecerea subită,
Portiță către vis
Spre veșina iubire
Sau falsul paradis;
Spre derma sfânt-a cerului
Sau pătura jelirii,
Momentul judecății
Zis clipa despărțirii
De scris, de-nvățătură,
De scriptul din scripturi,
De ochii tăi ce nasc
Un dor de dor ce nu-i
Nici patimă uscată și nici regret terestru,
Nici actul 4-n teatru
Sau cântul de maestru,
Ci pură regăsire
La finele de drum:
O sumă de regrete c-o urmă de tutun;
O voce ce se-aude liturgic, grav, sincretic
Și două mâini întinse
În fundal aporetic.
Aștept o judecată, aștept să uit de dor,
Dar asta mi-e pedeapsa:
De dor eu tot să mor.