Încă sper...

Râvnitor suflet stoic,tu tot răsufli mocnit în piept,
iar ura mea persiflant rânjește,
căci mașinizat mi-am înfipt cuțitul speranței în inimă.

Un lucru teribil,speranța,
iritantă vanitate pe care nu o putem abandona,
ea ne determină la lucruri odioase care ne costă dorința.
Aș vrea să pot opri răul năzuinței ce-mi curge prin vase,
căci ar fi atât de ușor să suport dezamăgirea speranței năruite
Iar visul în care adorm va ceda într-o ploaie de cenușă,
Și poate așa voi înțelege că lumea e de fapt un nor gri ce rar se risipește.

Dar eu tot sper...și sper și răsuflu,
Căci dacă nu inhalez aer,
carămizile lumii fanteziste vor ceda și eu voi fi prinsă in lumea de care fug.
Într-adevăr,un lucru teribil speranța,
te poate urca până pe muntele Everest și coborî până la poalele infernului lui Cerber,
te poate inălța pe stelele nopții și coborî în adâncurile mării.

Și eu înca sper...