Personificarea paradoxului

Ochiul tău, ca lacrima curat,
Priviri aruncă-n depărtări
Şi glasul tău, şi grav, şi-nalt,
Coboară-n inimă, din minte, framăntâri.

Părul tău cu străluciri de abanos,
Reflectă veacuri în raze şi scântei,
Un nou eon începe oricând vrei,
La brâul tău, atarnă multe chei.

Un mândru paradox,
ce ca un om se poartă,
nemărginit de sfere şi pătrate,
Cu mâna ei cea stângă mângâie pe Marte,
Iar cu cea dreaptă iscăleşte-o carte.