Unde ești?

Unde ești, copil de mult pierdut?
Care cu sufletul tău cel inocent
Te-ntindeai să atingi cunoaștere celestă,
te umpleai de amară pace
și ludică moarte întinsă pe pat amorțit
de albă, orbitoare durere împiedicată.

Unde ești, confuză inimă cu proprietăți de creier?
Care țeseai pânze complicate de mătase
pe care sclipeau picuri, lipiți, de întrebări
și-n care se mai înnodau din când în când,
prinse fără scăpare,
muște – răspunsuri.

Ce ai devenit...
Ce ai devenit?
Ură fără temei,
Oboseală cronică și timp pierdut.
Mâzgâlituri de ce erai odată
în creion care se șterge fără urmă
și pietre de pământ,
pe care le strângi încontinuu.
Aspect și logică – ai crescut.
Și acum te cauți de fațadă.

Oh, de ce te-ai dus, mică cutie a Pandorei?
Și cum?
Când te-ai rătăcit?
Și unde?
Unde ești?