Back in the 20s

Desenez o constelație unind
Stele care nu există. Cel puțin nu în
Zodiacul cosmogonic, nici în
Carul mare, carul mic sau orice fel de
Mister pe care oamenii-l preschimbă în vehicul.

Mă grăbesc și trag liniile strâmb.
Zorii-mi râd
batjocoritor
de la orizont.
Sunt antonimul bărcii care se-amăgește
Cu vise despre intervalul vieții sale care
Tinde să cuprindă infinitul.

De ce e orizontul așa aproape?...

Niciodată nu termin până la răsărit.
Stelele se pierd în zi - punct cu
punct de pe planșa cosmică -.
Până când se ridică
Cortina de lumină,
O coadă lungă de
Cometă - cam cât ziua de lungă -
Îmi va fi șters schițele
Neglijent trasate sub
Amenințarea timpului.

O iau de la capăt - poate de data asta nu mă mai grăbesc,
Poate reușesc să evadez în timpul
Stelelor pe care le unesc -
Uite-o scrisoare încă neîngălbenită și
Costume de soldați închise-n
șifoniere seculare.
Un băiat în haine mizerabile
Citește, pe peron, un ziar antisemit.
Îl scuipă și-l aruncă cu stupoare -.

Mersul pe sârmă e doar o
Geometrie mai extremă.
În orice caz, ai nevoie de-un liniar.
Niciodată nu termin până la răsărit. Poate
De mâine o să-ncerc cu un liniar.