O spovedanie fară regrete

Paradox țesut cu fire subțiri
și sfâșiat de ghearele unei bestii,
asta sunt în zile
ca cele ce vor urma să vină
și asta voi fi
sub un morman de țărână,
când numai iarba
va mai simți ceva din mine
și numai viața de sine stătătoare
va ști în sinea sa
că am existat cândva, undeva
între nucleu pământului
și soare.

Nu voi auzi coruri de heruvimi
din locul pe care mi l-a rezervat,
dinainte să mă nasc,
acela ce spune că mi-e prieten,
frate-n întreaga suferință
și cel care mi-a iubit
toate iubirile trecătoare
cu aceiași pasiune ucigătoare de căință
ca a mea.

Paradox despicat în adevăruri multiple,
scrise pe piese de puzzle,
rătăcite de un copil,
care se joacă de-a viața
cu tot atâtea veșnicii cât clipe,
așa mi-a scris în sânge universul
și m-a lasăt să învăț
să mă citesc prin cicatrici
din carne și din versuri.

Când am să-i bat la ușă
eternului ce plânge în tăcere,
satul de vieți care din foc
ajung aici cenușă,
îmi va deschide fără dorință,
căci el, atât de rece,
încă-mi iubește
toate iubirile trecătoare
cu aceiași pasiune ucigătoare de căință
ca a mea.