Însăși speranța

Bucuria plânge,
Silențiosul țipă,
Lumea mea-i pe dos,
De vise cam duc lipsă.

Tot încerc s-aud ecoul
Ce de o vreme strigă
Că totul e sfârșit,
Iar sfârșitul nu suspină.

Ridic deodată capul
Și brusc eu mă trezesc,
Fiind ultima absență
A rațiunii seci.

Căci însăși speranța sare,
Înecându-se în mări orbeci,
Pe urmă se zbate la suprafață
Ca să se-avânte iar în valurile reci.