Aberantele memorii

În ceaţa sufletului tău
mă-ncumet să m-afund
şi sper ca în curând
să dau de-o amintire.

Parcă visez că în curând
tot ce-am trăit până acum
se va evapora,
va dispărea,
iar în sufletul tău nu voi mai exista.

În absurdul univers
mă-ntreb dacă-i vre-un sens
să ne ridicăm din neant
să ne-ntoarcem tot la el,
să trăim în total mister,
să nu se lipească de noi nimic din el.

Dar chiar ş-aşa,
de ce am exista:
să dobândim aberantele memorii
ce oricum vor dispărea
odata cu moartea?