Ghetsemani

În umbra nopții,
Prin negura rece,
Noi eram dați morții.
Era aproape doisprezece,
Când ceasul sună- n depărtare :
Bang! Bang! Speranța moare!
Totul era fără suflare,
Căci pe stradă -Nu răsărea niciun soare.


În bezna lumii ,nopții reci,
Nici nu mai vedeai pe unde treci,
Căci nu se mai vedea nicio salvare
Pentru omenirea ce moare.
Și orologiul suna cu disperare:
Totul era fără salvare!


Prin lumea țintuită de păcat,
Plină de ură și agonie,
Drumul nostru era marcat.
Îmbătați de mânie,
Pe drumul morții mergeam,
Fără speranță eram ,
Cu noi moarte duceam,
Cu viteză acceleram!

Prin bezna nopții,
Un om trecea
Cu povara greutăți,
Ce îl apăsa !


Prin umbră el trecea,
Privea cu tristețe spre noi,
O ,cât de nespus îl durea!
Căci păcatul nostru îl sfâșia.
Lacrimi îi curgeau pe obraji cei doi
Și cădeau lacrimi fierbinți ,
Stropi mari udau pământul
Și încep să bată curenți,
Iar mai tare se amplifică zgomotul.

Nori de furtună întunecă cerul
Și bezna pare mai neagră ca noaptea,
Iar pe cer brăzdează fulgerul
Și parcă se șoptea :
Mai e oare speranță ?
Mai putem primi viață ?

Clopotul bate mai tare,
Se dă ultima strigare.
De-aici încolo totul e sfârșit ,
Căci demult a fost hotărât.

În grădină se aud suspine
Cu lacrimi amare plânge
Și ziua parcă nu mai vine,
Iar sudoarea-i se preface în sânge .
Scena e plină de groază!
La pământ cade prăbușit
Căci păcatul de Tată-l izolează!
El care niciun păcat n-a săvârșit !




Păcatele lumii întregi el purta,
O sarcină grea el avea ,
Pe umeri săi o ducea,
Păcatul il istovea.
De jos vrea să se ridice,
Însă puterile îl lasă
Și lacrimi multe încep să pice.
Povara mai tare- l apasă,
Căzut la pământ și istovit ,
Singur în grădina se lupta ,
El care era cel neprihănit ,
Cu povara ce îl durea .
De Dumnezeu parcă era lovit
Și cu păcatul pedepsit.



În grădină, o luptă se dă
Cerul se întunecă mai tare
Și timpul în loc parcă stă,
Iar orologiul sună’n disperare .
Lanțurile păcatului îl țin la pământ,
Dă să se ridice... însă cade.
El care era Cel Sfânt ,
Mistuit de văpaia păcatului care arde ,
Fără puterea acuma era
Răpus , zdrobit , sfârșit
Căci păcatul îl durea .
Era cam istovit ,
Cu ultimele puteri ce le mai scoate
Mai încearcă să se ridice o dată,
Însă .... în zadar , nu poate !
Și începe să se roage îndată ,
O rugă înalță spre ceruri
O rugă fierbinte cu lacrimi !
Pe pământ cad câteva picături,
Iar ruga zboară spre înălțimi.


În grădină se roagă în tăcere,
Pe genunchi în rugăciune stăruie ,
Putere de la Tatăl cere,
Iar voia Domnului să dăinuie .
Ruga spre ceruri se înalță
Și lângă El vin niște heruvimi
Să - i mai dea puțină speranță,
Iar la El privesc toți serafimi.
Soarta întregului pământ
Pe umeri Săi se află
Și El rostește un cuvânt
Și glasul cu putere saltă,
Și strigă: Tată!
Și o lumină se arată .
Noaptea dispare,
Soarele răsare.


De jos se ridică
Și dispare orice frică ,
Tatăl din ceruri ruga a auzit
Și sprijin i-a dăruit.
Fața omului se schimbă
Și hainele-i se preschimbă,
Învăluit în alb și în slavă,
Nimeni nu-i mai stă în potrivă,
Căci păcatul s-a dus
E pe veci răpus !
Domnul vieții a biruit,
Viață în dar ne-a dăruit !