Lasă lumea să respire

aroma sucului tău, croitoria vieții, sub un lemn aspru al pianului ecou
voi zâmbi prin sticlă și voi gândi cu nepăsare la viața ce tresare
sub un impuls de boxă și un mâner de fier
te iubesc scrie acolo sub rama vârstei tale
căci tabloul nu mai e suflu de maturitate
și cum banii stau grămadă pe noptiera de statui, gândesc tot cu nepăsare cât suntem de sătui
de viață și de moarte și de fire și perdele, de sensul vieții mele, arde-ar în surcele
iar tu suspini departe, sunt sigură de asta,
cu un zâmbet sardonic de nihilist convins
uitându-te pe fereastra grădinii tale ca un Dumnezeu în raiul din Abis
clapeta pianului se aude în surdina liniștii în timp ce mintea mea statornic umblă pe meleaguri franțuzești
La vie est belle spuse umbra lui Cosette simțind parcă falsitatea mizerabilă a lumii ei

nu e lumea mică, ci oameni-s prea mari spuse un japonez cu lacrimi de lichior de sake
și cu sabia proptită în piept, pavăza mândriei
zbierând prin pereții de hârtie... de m-aș reîncarna o Păpădie
să cresc prin asfaltul tare, moarte vie în ciment
picătură de beton în orașul vertical unde toți merg rectiliniu fără scop și ideal
li se vede în ochi mania, de a nu trăi, simți, iubi
le citești în obraz ura pentru toate cele vii

astăzi stau și iarăși plâng
cadru tare în patul moale
un actor fără de rol
un pistol pe un fund de lac
înlemnind respir și zac

a mai trecut o zi din viață
multe au fost și vor veni
mai schimb mintea pe germană
unde Kinder sunt copii?