iubirea e un act de sinucidere întârziat

îți aprinzi țigara.
îți colorezi plămânii în negru și creierul în euforie.
vezi scrumul,
bucăți pierdute ce urmează să fie suflate și măturate în nimic,
rămășițe,
ce se îngroapă și vor fi uitate.
pentru tine viața e fragilă
încât se rupe în bucăți și se reîntregește,
încât răni deschise opresc sângererea
de le lipsești cu super glue
și le dai drumul.
le lași să zboare,
așa ca scrumul.
le lași în bătaia vântului să rătăcească.
se înstrăinează,
de ce le dai drumul?
pentru că ești o păsare fără colivie.

când aprinzi țigara, e doar un foc.
se aprinde.
îl consumi.
dar nu te atinge.
eu simt văpaia.
mă arde.
vreau să se oprească.
dar eu sunt nefumătoare.
tic
tac
e un ceas defect
și eu sunt doar un regret.
îmi spui la ureche cum șoaptele noastre sunt identice,
cum străinii ne văd eronat
străinii ne privesc ciudat.
muzicalitatea mea se asamblează în piesele cântecului tău
și apoi cântecul nostru se transformă,
devine chestiune de traducere.
străzile se separă,
pietrele nu se mai ciocnesc,
văpăile nu mai au de unde să apară,
străinii nu au cum să ne mai vadă,
răsuflarea mea nu îți mai împarte fumul de țigară.
metamorfozarea:
a născut pui de îngerași,
de pe ai căror nori s au strecurat.
au căzut în neant.
îngerașii aveau aripi.
surpriză:
s au lăsat în zbor neajutorați.
din împărăția cerului,
au ajuns pe pământ
și s au spulberat.

avea sens romantismul
căci nu eram oameni,
tu imi erai artistul;
cântai la corzile șoldurilor mele
și eu iti eram vioară.
la fiecare acord se nășteau note muzicale
din pielea si oasele eternității.
veșnicul s-a transformat în secunde
secundele în numărătoare inversă,
tu ai ajuns la zero.
ai transformat concertul nostru într-o simfonie.