Renumitul epigon

Scriu si surad de pe ultimul nor
Azvarlit prin nepasare in nebuloasa astrala,
O insolita fata cu-n chip nemuritor
Ce poate-ti patrunde in fiinta cea goala.

Pretuisec si privesc universul oniric inecat spre nadir,
Tanjind intr-o neagra nepasare
In timp ce umanoizii pustieaza facil
Orice iubire,tristate,teroare.

Simt infiorarea ce mi se prelinge prin vene,
Zugravit eronat intr-un tablou al penitentei,
Tu,draga om, nu ai de ce te teme;
Sa stii ca nu sunt vreun rezultat al clementei.

Sunt un spirit vioi,dulce,valid
Ce doreste cu multa onoare,
Ca prin vorbe, fapte si duhu-i candid ,
Fiinta sa sa-i fie nemuritoare.

Singura frica potentata prin cuget,
Teama de a deveni un epigon nestiut,sufocat printre versuri,
Un trubadur pierdut intr-un spectacol de balet
Pierzandu-si astfel in viata o mie de sensuri.

Privesc catre cer si, incet,cu un zambet,
Astern printre ganduri un epitaf adus nemuririi,
Un simplu pion, imi spun eu in cuget,
Un nebun, ce de fapt, a influentat esenta trairii.

Traiesc prin mine, prin tine, prin nimeni,
Caci eu nu ma frang precum o floare;
Eu,prin suflet si ganduri,sunt asemeni
Unui trandafir sangeriu ce traieste cand moare.

Ce exista in mine, in tine, in toti
Chiar si prin cel mai obscur suras;
Nu s-a alaturat celor morti,
Caci el este soarele de rubin ce nu cunoaste apus.

O marturie clara chiar prin incertitudinea ce o provoaca,
Adusa celui mai pur lucru:iubirii,
Singurul lucru ce osandeste fantomele sa taca
Invelindu-se in plapuma purpurie a pierii.

Si uite asa raman fara de cuvant,
Atunci cand dragostea tanjeste sa taca,
Pentru ca eu stiu ca nu am amurg,
Intrucat arta o viata o sa-mi faca.

Acum inchei aceasta cuvantare oferita multimii;
O poti considera a fi cel mai tacut urlet
Si in coltul gandirii sa stii:
Finis origine pendet.