Te-ai dus...

Plâng vremurile de demult,
Căci nu le mai trăim.
Ostatic sufletu-mi de-acum
În ăst nepieritor exil.

Trăiam cu-o asiduă speranţă;
De nimic nu mă temeam.
Formam o tainic’alianţă
Când de mână te ţineam.

Solidari străbătând lumea,
Subit tu te-ai oprit.
Rămas-ai colo-n ȋntuneric
În deasa ceaţă-nvăluit.

Pe când spre tine mă-ntorceam
Să mi te aduc ’napoi,
Cu anevoie te zăream,
Călcând sfios, cu paşii goi.

Rămas-ai pierdut, ȋn urmă;
Azi nu ştiu unde rătăceşti.
Cu nostalgie doresc straşnic
Veşnic să retrăim poveşti.

Cu paşii trişti şi goi,
Ducând o lumânare
Mă ȋndrept spre trupul tău
Ce zace-n depărtare.

Când ne vom regăsi
Şi ne vom spune totul,
Doru-mi se va sfârşi,
Căci tu-mi eşti antidotul.

Tu visător, eu visătoare;
Îţi semăn, exişti prin mine
Tu luptător, eu luptătoare;
Îmi semeni, trăiesc prin tine.

Tu călător, eu călătoare
Vom fi la nesfârşit.
Dulce, suav’asemănare!
Doi călători spre infinit...